Sunt bucuroasa daca ati venit din nou aici. Sa fiti siguri ca scriu din dragoste fiecare cuvant. Nici nu ma mai plang ca imi chinui coastele la birou in cele doua ore cat va caut, va citesc, va scriu uneori si compun si eu un articol. Nu-mi mai cumpar laptop, nu stiu Mos Craciun ce are de gand, eu aleg sa folosesc acest pc macar pana adun si eu banii pentru oficializarea de bun simt a relatiei cu omul meu. Nu sunt o persoana rea asa cum am crezut. Imi face placere sa va redau un citat care mi-a redat respectul de sine (din care risipesc ori de cate ori ma judec, condamnandu-ma in cele din urma pentru negrija). “Asceza si ostenelile acesteia n-au fost nascocite pentru a dobandi virtutea, adusa din afara, ci pentru a da la o parte viciul strain si contra firii, dupa cum si rugina nu este ceva firesc, ci ceva care se depune din pricina neglijentei; prin munca insa o indepartam si dam la iveala stralucirea naturala a fierului.” De-a lungul vietii, s-au mai gasit cate unii sa aprecieze despre mine ca as fi nu suficient de recunoscatoare, de implicata, de generoasa, de inteligenta, de curajoasa, de credincioasa, de buna. M-am considerat din aceasta cauza multa vreme o submediocra si m-am purtat in consecinta, se poate. Prin cartile de dezvoltare personala pe care le-am citit cu disperare sa devin si eu mai buna, am ajuns sa ma (auto)consider mai mult si sa cunosc adevarul despre mine: pentru lume, sunt competitiva si NU SUNT O SUBMEDIOCRA. Vazand cu un prilej anume, manifestate de altii, niste atitudini care depaseau limitele bunului simt in judecarea aproapelui, m-am oprit din viata mea si m-am cercetat inca o data. Atenuate, vedeam in aceasta oglinda a reevaluarii propriilor greseli, prin prisma celor care ma socasera, aceeasi rusinoasa ispita a judecarii si condamnarii pacatului celorlalti. Diferenta in favoarea mea (asa cred acum, cand inca ma analizez) a constat ca nu am infierat persoane ci pacatele lor, sau ceea ce mi-am permis sa socotesc a fi pacate. Si iarasi mi-am zis: “poti mai mult decat atat, fata draga, iti promit ca poti”. Iata-ma corectand inca o data in mine trasaturi ca: altruismul, toleranta (indelunga rabdare, ce frumos suna si cata generozitate presupune din partea noastra! ), Iubirea, prin care intelegi si ierti totul. Cum vedeti si in paragraful citat mai sus, vestea buna este ca toate aceste trasaturi se afla deja in mine, in fiecare din noi, nu trebuie aduse de nicaieri ci doar sa le scoatem la suprafata. Sa le practicam. “Praxis-ul, sub dublul sau aspect, se sprijina pe lucrarea poruncilor; inceputul sau este credinta, iar sfarsitul, nepatimirea (stare a omului tamaduit cu totul de patimi) si iubirea desavarsita. Praxis-ul (practica) este cale de curatire de patimi, pana la nimicirea lor cu totul, si urcus pe scara virtutilor pana la cea mai inalta dintre ele.” Daca tot am in mine virtutile pe care mi le-au negat atata vreme ceilalti, de ce nu le-as spori intru evolutia mea spirituala, de ce nu m-as sprijini de ele sa urc scara catre Dumnezeu? V-ar placea sa practicati Iubirea?