Pofta de...

De cateva zile tot incerc sa scriu cate ceva pe aici. Incep articolul si -mi dau seama ca nu fac alt ceva decat sa ma plang. Despre orice. Apoi il sterg. Incep altul mai optimist. Pana la jumatate se transforma intr-unul total negativ. Iar il sterg.
Acum il incep pe asta. Nu stiu daca nu cumva va ajunge in cosul de gunoi.
Are rost sa spun ceva fara suflet? Pana la urma, cui nu-i place  nu ma citeste. Nu e nimeni obligat sa-mi citeasca mie articolele pline de suferinta si lacrimi, de infrangere si pesimism.
Daca asta simt, asta scriu.

Sunt cateva lucruri de care ma tem in viata asta. De false prietenii, de boala, de singuratate, de foc, de sofat, de pierderea celor dragi.
Moartea nu ma sperie. Uneori pare singura alternativa de infrangere a celor de mai sus.
Stiu ca suna bizar. Dupa atat negativism la ce va asteptati? Cu siguranta nu sufar de Sindromul Fericirii. In rest le am pe toate.
Pe la 17 ani am luat un pumn de Miofilin, sa fi fost vreo 30. Motivul a fost unul tampit. Dar eram extenuata. Fizic nu mai puteam face fata sa incerc sa repar greselile cu care natura m-a inzestrat.
Pe vremea aceea descoperisem ca aveam scolioza, ma durea spatele si trebuia sa fac fizioterapie in fiecare zi timp de vreo 30 de zile. Dimineata, cu noaptea in cap, mergeam la scoala. Iar cand ma intorceam mergeam direct la Policlinica. Imi era foame si frig. Stateam ore intregi la usa pentru ca nu aveam “pile”. Apoi ma bagau si pe mine la proceduri. Mai durau si alea vreo ora. Apoi mergeam acasa pe jos, 30-40 de minute la  -15, 20 C, pentru ca nu mai aveam bani de bilet. Ajungeam acasa, era deja seara, mancam ceva si trebuia sa invat pentru a doua zi, sa-mi fac temele. Si povestea se repeta in fecare zi, fara weekend.
Intr-o zi, cand obosita la mximum fiind si mult prea infometata, am simtit ca nu pot face asta si am mers direct acasa. Iar acasa, in loc sa gasesc confortul de care aveam nevoie, am gasit un tata mai ingrijorat de faptul ca nu m-am dus la fizioterapie, decat ca eram foarte obosita. Evident ca a urmat un scandal ca la 17 ani, incheindu-se cu Miofilin, coma de cateva ore, mama se scalda intr-o lumina verzuie, o galeata in care vreo saptamana mi-am vomat organele interne.
A fost o incercare nereusita. Una care m-a tinut in pat vreo 2 saptamani, timp in care nu prea am mancat si cum mancam vomitam. Dar macar am dormit.
De atunci ma gandesc neincetat ca nu am incercat cum trebuie, si-mi reprosez ca nu m-am informat inainte. Dar nu a fost nimic planuit. A fost doar o reactie de moment. O reactie care mi-a deschis apetitul.