Bine ati venit. Imi doresc ca ceea ce scriu sa va indemne la putina reflectie iar daca nu reusesc aceasta, va rog sa-mi iertati indrazneala. Nu intentionez, fereasca Domnul, articole moralizatoare, credeti-ma. Sunt, impreuna cu sotul meu, binecuvantata cu afectiunea unor prieteni-model (ar protesta si m-ar impiedica sa scriu aceasta despre ei daca ar putea, fiind deosebit de modesti), ale caror calitati ne dam silinta sa le dobandim si noi. Persoane vulnerabilizate de suferinta dar intarite de credinta in Dumnezeu, acestia ne-au invatat despre smerenie, sacrificiu de sine si iubire nu vorbind despre ele, ci practicandu-le natural, in viata de zi cu zi. Ne-au ajutat pana acum intr-un fel in care n-o facuse nimeni inainte, si numesc aici numai imboldul pe care, prin propriul exemplu de conduita (conduita unor drept-credinciosi) ni l-au dat, sa ne cautam vindecarea sufletelor si a trupurilor in Biserica, in practicarea binelui si a iubirii. Atat despre ei. Nu accepta multumiri caci nu de aceea ajuta, nici nu considera ca o fac, actioneaza doar conform firii si invataturii crestine pe care o indragesc nespus. Voi continua cu un contra-exemplu, cu o oglinda pe care-as face-o pulbere de teama sa nu ma recunosc in ea. Imi pare rau sa vad pe cate unii care, necunoscatori de sine, judeca lipsa de multumiri si nerecunostinta celor care-au beneficiat de pe urma momentului lor de bunavointa. Pe principiul “Eu nu ca zic, dar sa dea Domnu’ si Maica Precista…”, mai aud binefacatori plangandu-se pentru generozitatea lor prost rasplatita, laudandu-se cu cat au dat si au facut si cat de putin sau deloc li s-a intors de la cei ajutati inapoi, facandu-i chiar de ras pentru aceasta purtare “marsava”. De ce vrea omul marire, pentru a gusta sentimentul de putere? Daca am ajuta pentru ca ne e rau abtinandu-ne s-o facem, ci nu pentru ca am astepta rasplata, binele nostru, ascuns prin tacere din modestie, ar fi vazut de Dumnezeu.