Mania, o patima vindecabila

Va salut. In niciun caz nu-mi permit sa-mi inchipui, nicidecum sa cred ca am o cunostinta exacta despre lucruri, cu atat mai putin despre cele ale credintei de care sunt, multumesc Domnului, preocupata in ultima vreme. Azi, o doamna mi-a recomandat suparata, dar cu ingaduinta, cred, sa nu mai trec prin fata altarului atunci cand sarut icoanele. Am gresit din nestiinta, nu am practicat pana de curand religia. I-am multumit cu recunostinta, zambindu-i si atingand-o a impacare pe brat. Nu-i venea poate sa creada cat sunt de blanda. “Nu va suparati ca v-am zis…”(ea). “Nu, asa invatam si noi” (sotul meu, asumandu-si greseala mea). Oamenii din Biserica ne-au sprijinit  inca de prima oara si intr-un fel, ne-au adoptat iar asta ne bucura nespus. Eu nu pot scrie nici poetic, nici abstract desi-i citesc cu sete pe cei care scriu astfel. Si nici nu rascolesc net-ul sa gasesc subiecte de inspiratie. Nici despre mine n-as vrea sa scriu (cine sunt eu?). Considerati-ma pe mine abstracta atunci si haideti sa citim impreuna ce traieste, descopera si invata fiinta aceasta cunoscuta noua despre sine. Mania de care m-am eliberat Va revine in memorie o greseala sau doar o simpla gafa pe care ati savarsit-o si pe care ati da orice s-o puteti sterge cu buretele din mintea voastra si din amintirea martorilor ei? Eu ma jenez foarte tare de usurinta cu care cadeam intotdeauna prada furiei, de slabiciunea de-a ma supara din nimic si de-a ma apara (ce aparam de fapt? orgoliul ranit!) atacand. ” Nu cuvintele unuia sau altuia provoaca in noi supararea, ci mandria noastra de a ne socoti mai buni decat cel care ne-a insultat, pretuirea exagerata pe care fiecare o avem despre noi. (…) Prin manie, prin tinerea de minte a raului si prin dorinta de razbunare, omul cauta sa-si refaca, inaintea celui care l-a jignit, ca si in propriii ochi, imaginea pe care si-a facut-o despre sine, la care tine si care socoteste ca i-a fost injosita.” “Mania este o nebunie de scurta durata“, scrie Sf. Vasile cel Mare si eu stiu ca, desi placida fundamental, iritabilitatea mea genetica ma indeamna la mici explozii de nervi pe care doar de putin timp le controlez cum ar fi trebuit s-o fac de cand ma stiu.  Nu m-as mai fi consumat atunci din cauza celorlalti, nu mi-as fi facut rau, nu mi-as fi intinat constiinta cu vorbele rele schimbate in certurile cu ei. Stiti ca intr-o astfel de batalie de orgolii m-am trezit blestemata, jignita si amenintata? Ca aceasta mi-a r evelat de fapt Iubirea pe care pot s-o simt pentru aproapele bolnav de manie? Este adevarat. Tot raul, spre bine.  Va doresc sa fiti calmi si iubitori. O zi perfecta.